Comuniunea cu inefabilul.

Singurătatea nu este decât o formă de comuniune cu sensibilul nearătat.

Unele lucruri sunt necesare, nu pentru ca am vrea noi, ci pentru ca fac parte din DESTIN, destin care, în genere, este, ineluctabil. Cel mai greu lucru pentru un om este sa ACCEPTE destinul.

Încet, învațam ca viata nu este niciodată asa cum vrem. Și nici nu ne oferă TOT ce am vrea. 

Opozabilitatea nu-și are sensul. Si nu-i găsesc rostul, câtă vreme rostul este înuși DESTINUL

Strivire de alb...

"Ninge sfânt si păgân, numai ochii ne rămân"...

Căutăm un sens anume, o tacere sacramentală desprinsă din eul luat prizonier de taceri insolite.

Rătăcim speranțe întru deșărtăciuni ineluctabile, orbecăim pe copcile destinului, zburătăcind zâmbete amare și lacrimi surâzânde, ne închinăm, finalmente, zeului degeaba.

Vin ninsori din patria visurilor ranite de amintiri pierdute-n copilării edenice. Imagini insolite dezvelind statui solitare mustiind de solilocvii eterne. Ne pierdem eminamente intr-o disperare a ACELUI timp pierdut. Pierdut cu ființe dragi, cu lucruri neprihănite, cu credințe imposibil de dezrădăcinat.

Numai ninsorile, cuminți, așezate pe copacii muți de mirare.

Dar unde-s ochii?

Sa fi rămas închiși în umbra unui vis din copilăriile pierdute, printre ramurile bradului mirosind a rășină, printre mirosurile atârnând greu a datină și a sărbătoare ?

Ce ne-am mai rătăcit, Doamne........