N-am postat demult. Nu invoc o „mea culpa” clădită pe un argument al „lipsei de timp”. Prea e la modă „goana după nimic” ca să invoc şi eu asta.
„Mea culpa”(în latină „E vina mea”) este o expresie cu obârşie religioasă provenind dintr-o rugăciune catolică Peccavi, care constă în a-ţi mărturisi păcatele şi a te lovi cu pumnul în piept, rostind cu glas tare după fiecare greşeală ce ţi-o recunoşti: „mea culpa, mea culpa !” Expresia are însă şi o sorginte juridică, bunăoară în tribunalele romane, înainte de începerea proceselor, acuzaţii erau întrebaţi dacă îşi recunosc vina. În caz afirmativ, spuneau: Mea culpa ! în acest mod unii obţineau circumstanţe atenuante, ba chiar unii erau absolviţi de vină. Cu timpul, formula nu a mai slujit numai în templul zeiţei Themis. Oricine, în orice domeniu, săvârşind o greşeală, putea să o recunoască apelând la ceste două cuvinte.
„Fac mea culpa” a devenit un sinonim pentru :„am greşit, sunt vinovat”! Când o greşeală este mai mare, se spune: Mea culpa maxima! Dacă e vorba de un păcat grav se foloseşte Peccavi!
Despre faptul că n-am postat nu voi zice mea culpa nici peccavi. Însă peccavi aş putea să spun în orice moment al zilei şi, fără să exagerez, în orice clipă.
Părintele Stăniloae ne spune în Texte filocalice : „gândul la moarte e temelie pentru viaţa cea nouă pe care Dumnezeu o pune în om, pentru că acest gând e şi o vedere adâncă (o simţire) a celei vieţi nesfârşite, care face totodată străvezie viaţa pământească, nemărginită şi trecătoare”.
E cel mai frumos cadou pe care mi l-am făcut în 10 martie. Faptul că am înţeles. În sfârşit m-am împăcat cu Dumnezeu. Revoluţiile mele născute dintr-o anarhică trăire cu religiosul, dar nu pusă pe seama ateismului (niciodată nu m-am considerat ateist şi nici nu poţi să fii ateist, câtă vreme ai primit prin sfântul Botez taina prin care omul, prin întreita afundare în apã sfintitã de cãtre preot, în numele Prea Sfintei Treimi, dobîndeste iertare de pãcatul strãmosesc si de toate pãcatele fãcute pînã atunci, se naste din nou duhovniceste si se face membru al Bisericii lui Hristos, parte din creaţie, fiu al lui Dumnezeu) nu şi-au avut fondul în necredinţă, cât în ineluctabilele experienţe dureroase pe care le-am trăit, punându-le, mai degrabă pe seama voinţei divine. Voinţă căreia i-am găsit cusurul nedreptăţii. Adevărul este că, tinereţea este şi un bun prilej de revoltă împotriva a tot şi a toate. Gândul revoltei se naşte din stăruinţa cu care te amăgeşti într-un neajuns. As zice că, mai mult, dintr-o frica, neostoită ancorată iremediabil în amărăciunea unei eventuale deziluzii. Cred că sunt prea bătrân (nu exagerez ) obosit, ros de atâtea revoluţii pentru cauze şi idei, pierdute dealtfel, ca sa mai tocmesc încă o deziluzie. În fond, refuzul de a nu a „capitula”, ne fărâmiţează ca figuri umane, crescând în unii până la exclamaţie cosmică, născând neprielnicia în fire. Iar de aici până la nega existenţa întru desăvârşire nu e decât un pas…Posibilitatea de a te pierde în neant, pusă pe seama unor idealuri fără sens, rod al unor „lupte” inutile, face din om, o fiinţă lipsită de cumpăt din exces de sine, din aceeaşi aroganţă cu care pierdem timpul, nefolosindu-l pentru a ne cunoaşte mai bine. Posibilitatea sufletului de a o lua razna este imensă şi, mai ales, neîngrădită. Un suflet ce şi a pierdut dimensiunile, neraportându-se la Creator, lipsindu-se de Dumnezeu , nu numai că s-a alienat întru semeni şi întru credinţă, dar şi-a zorit grabnica pieire ca fiinţă în dubal sa ipostaziere: trup şi suflet.
Dacă am putea înţelege ca VIAŢA e atât de puţin durabilă...o scormonire de cenuşă şi ne împrăştiem în blânda adiere de vânt a infinitului.
Renunţarea mea la „revoluţiile” astea cu gust de anarhie, la trăiri şi experienţe întristător de împovărătoare pentru suflet şi-a găsit panaceul în filosofia lui Blaise Pascal.
Celebrul lui „pariu” în privinţa existenţei lui Dumnezeu covârşeşte prin simplitate.
„Eu cred şi Dumnezeu nu există”.
„Eu cred şi Dumnezeu există”.
„Eu nu cred şi Dumnezeu există”.
„Eu nu cred şi Dumnezeu nu există”.
Nu-mi propun o analiză ce trimite la rigoare. Însă, aş spune doar atât: în primul caz, ai şansa unei vieţi virtuoase, departe de excese ruinătoare sufletului. În a doua variantă, cel ce nu crede, are şansa de a câştiga TOTUL, Împărăţia cerurilor. În cea de a treia varintă, necredinciosul pierde tot, câştigând doar focul iadului veşnic pentru păcatele din timpul vieţii. Cea de a patra variantă este, oricum, indiferentă.
Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei, zicea poetul Vlahuţă în poezia „Din prag”…
Vesnicia…Când mă gândesc la veşnicie mă gândesc la Pascal…
Am şi de ce…
Mai adaug câteva exponate în muzeul în care aranjez discret clipe de frumos...
 |
| Revărsare de lumină | | | |
|
|
 |
| Deplinătate |
 |
| Conversaţii în singurătate |
 |
| Rug de galben |
