Scorpion în ascendent. Gabriel Liiceanu şi alte poveşti.

Timpul ca suprafaţă existenţială.

"Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edi­ficiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consis­tenţa acestui edificiu, de mîna aceea de oameni — ei nu pot fi mulţi — pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că sîntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne aju­tă să trecem prin viaţă. Fiecare om „face faţă" la ce i se întîmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (in­diferent că ele sînt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. " Gabriel Liiceanu Declaratie de iubire, Humanitas, Bucureşti, 2001.

***

Este de la sine înţeles că fără "acest edificiu" , adânc construit şi mai ales, temeinic, ne-am rătăci, am muri,  sub privirile îngrozite ale propriului eu istovit de atâta singurătate, dacă nu sub greutatea minciunii şi trădării, prin excelenţă.

Trebuie, sigur, să fim zidari buni, un fel de Manole arhietipal zdravăn, sănătos, lucrând iscusit şi temeinic  la fundaţia unei încrederi (nu neapărat oarbe) în celălat, nealienat, nealterat, neînsingurat de propria însingurare. Din nefericire nu toţi suntem tributari unei încrincenate dotaţii genetetice de arhitecţi universali, gata să construiască astfel de edificii. Nu avem substanţa necesară care să ne facă să credem că răul se poate repercuta şi sub forma încrederii în celălat, în posibilitatea descoperirii unui neînceput ...început.

Clacarea, uneori fatalistă de-a dreptul, lasă posibilitatea unei destrămări rapide, o evaporare în neant, o dispariţie bruscă după mai mult sau mai puţin timp, rătăcim oribiţi de încrederea care ne va fi furat lumina ochilor. Se întâmplă şi astfel de tragedii. Oamenii mint, înşeală, nu pentru că sunt AŞA de la natură, (mereu dăm vina pe natură), ci pentru că nesiguranţa lor în privinţa CELUILALT, nemulţumirea şi dorinţa absurdă de un posibil mai bun, face loc şi unor astfel de construcţii, putrede, sfărâmicioase, găunoase. Eu nu zic că nu există astfel de oameni care au şansa să construiscă temeinic, să le iasă  lucrarea asta relaţională- zidul- din prima încercare.

Nu la toţi şi pentru toţi  fericirea este egală cu acest zid.

Lumina dintru început. 

"Dacă ura celor­lalţi — covîrşitoare uneori! —, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase este pentru că există cîţiva oa­meni pe care îi iubim pînă la capăt. Cu cît mai deosebită este calitatea oamenilor din care e alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atît mai sub­til, mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă".(idem)

 De fapt, cumva, Dumnezeu, în felul Lui vegzeză asupra fiecărui om, lăsându-i şansa să-şi facă propriul "zid" ajutându-l într-un fel au altul, să cimenteze Zidul, cu fiinţe pe care le iubim până la capăt, chiar dacă se întâmplă să punem pietre în zid care nu vor decât să-l năruiască. Dar, odată eliminate "aceste pietre" stricătoare care, la un moment dat ne iau ochii, prin "strălucirea lor", falsă dealtminteri, rămâne zidul, Zidul acela care este  intr-adevăr edificiul nostru afectiv,  pe care l-am eliberat de falsul şi  grobianismul, afişat într-o strălucire fără sens. Poate că plătim tribut eliminând fără drept de apel aceşti oameni din viaţa noastră, mincinoşi, trădători, făţarnici dedaţi răului, îmbrăcaţi în rău.

  

Oricând există  posibilitatea unei o raze de soare în viaţa noastră. 

“Numai că o funcţie sau o conştiinţă pervertită, tradătoare, vândută raului  nu pot fi iubite, oricât de formidabile ar fi ele. Felul acesta al cuiva de a se insinua în tine printr-o parte a lui — chipul, vocea, felul de a gândi — nu face decât să-ţi deschidă fiinţa către momentul unor întâlniri viitoare, când ajungi să-l cunoşti pe celălalt "în carne şi oase", abia atunci urmând ca relaţia ta cu el să se aşeze în adevărul ei. Daca ratezi un astfel de moment “celaltalt “esueaza oricum şi el pe seama suferintei tale dusă la extreme…atata maraciune are sufletul care tine raul tau….încât îşi va fi luat el însuşi pedeapsa, pe care, culmea, nici nu o conştientizează"(idem).

 Sigur că nu ţi-e tocmai la îndemână să recunoşti că ţi-ai amanetat viaţa pe nimic, că eşti, jalnic, patetic şi rătăcit într-o iluzie aproape permanentă. Nu este exclus ca astfel de oameni, ajunşi în acest stadiu, să îmbrăţişeze neantul, să ducă neşansa de a fi crezut , până la moarte.

Există însă şi oameni care au şansa să se reducă la ei înşişi, să se considere fericiţi că au descoperit trădarea, şă-şi întărească astfel ZIDUL. Să trăiască şi, mai ales, să nu urască, pentru că, în fond, ura este un sentiment, şi ea, la rândul ei, care consumă.  Capacitatea de a ierta este fara sens daca nu este TOTALA si definitiva si nu are consistenta unei semerenii, până la urmă.

Există negreşit viaţă după moarte şi negreşit viaţă după absurdul trădării. Pentru că există un ZID care ne înconjoară, edificiu alcătuit din fiinţe dragi, cu adevărat, iubitoare. Şi pentru că  unii peşti (dar nu toţi) au ascendent în Scorpion.
("Ca sa ajungi la Lumina ti s-a pus la dispozitie scorpionul la ascendent...trebuie sa treci prin intuneric ca sa te bucuri de Lumina"). E un sacrificiu ritualic, purificator, aproape dureros de frumos, pagan si crestin (ce sincretism!) cum ar fi să vezi frumuseţea unui fluture, dacă nu accepţi orgoliul de a nu vedea  fluturele,  a fi încă nefiind, a coconului în care fiindul devine ESTE 

Depinde numai de noi, să dăm cenuşa la o parte.  Să renaştem mai tari, mai puternici, mai înţelepţi. Sa zburam icarian, pana la Soare, asigurandu-ne moartea in gloria de a fi incercat. Pasăre Phenix a propriei noastre existente.

Să redevenim, aşadar, zidari buni, despărţind bazaltul de argilă. Să fim ÎNTRU NOI înconjuraţi de ZIDUL acela. Drepti si bucurosi ca mai avem sansa. Şansa de a nu fi renunţat la noi înşine. 

"Zidul meu". Aşa cum este acuma.

Căderea îngerului.

Înger căzut. "Regretul după cer."

        Nu sunt fotografiile mele. Am făcut rabat de la o cutumă (o cutumă proprie şi automipusă), postând  fotografii ce nu îmi aparţin. Nu regret şi nici nu cred ca am comis o impietate. Încă mă prevalez de libertatea internaută, atâta timp cât recunosc paternitatea fotografiilor, ca, evident, aparţinând altcuiva.

          Este o fotografie sugestivă. Nici nu cred ca voi putea fotografia vreodată îngeri. Cât despre ghilimele din titlu, ele spun totul. Deşi tac, ele vorbesc despre faptul că, în fond, pe pământ, nu există îngeri, oricât am dori asta. Poate doar metafore.

       Dar, este un  dat [posibil], ca orice înger, metaforic sau nu, să cadă. Adică, are el posibilitatea "demiurgică", să cadă.  Nu spun în păcat. Dar, dacă căutarea infatuată, permanentă, nesăţioasă, hulpavă se cheamă păcat, goana după absurdul unei fericiri iluzorii, răsfrântă în altul,  mereu altul,  ca şi cum acest  altul este ultima esenţă în care s-ar afla cuprinsul de necuprins hedonist, nirvana de dincolo de nirvana, piatra filosofală ultimă, care poate transforma totul în aurul fericirii, atunci, da, admit căderea în păcat. În acest fel de păcat.

Atunci, da, zic, pe un cer anume, într-o anumită lume, într-un anumit univers, "îngerul" a căzut. În Universul [...],  îngerul a căzut !

      În acest moment, primul lucru, abandonându-mă stării de revoltă, deloc deznădejdii, împins la marginea unor gânduri anarhice despre monarhia absolutistă a răului din întunecatul suflet uman, pradă deloc dilematicii shakespeariene, ma gândesc la Eminescu. În golul absolut iscat de vârtejul prăbuşirii "îngerului [...]", singurul gând este legat de Eminescu. De fapt, ma gândesc la "Luceafărul" său. La ultima strofă. "Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece".

Nu chiar nemuritor. Dar  rece... gust de lespede de piatră cenuşie, învelind melancolia unor oase mute .      De fapt, nivelul dimensiunii ontice a substanţei sufleteşti, cu care mi-am hrănit iluzia zborului "îngerului [...]" a fost de natură "demiurgică"...nepământeană. Sa-l fi înţeles abia acum pe Eminescu, la graniţa orizontului iscat de prăbuşirea angelică? Să fi avut îngerul  lui....prăbuşit...?!

Ce-ar fi avut de zis Călinescu, la o atare analiză? Nu ştiu şi nici nu cred că vreau să ştiu.

Acum, ceea ce nu ştiu, este ce doare mai tare: căderea în sine a "îngerului" sau prăbuşirea credinţei mele ca "îngerul"  nu poate cădea şi totuşi a căzut...  Nu ştiu. Dilematic demers filosofic. Dramatic totodată. Ineluctabil şi caută neruşinat, cercetând conştiinţa, un răspuns. Dar orice răspuns îşi va fi dat măsura...

      Finalmente, cred că, în căderea lor, aceşti îngeri şi-au zdrelit aripile definitiv şi irevocabil, imposibilitatea ridicării lor întru slava dinainte, fiind anulată de un nihilism de sorginte demonică.

     Sa oferi iluzii ca să cazi în iluzie, nici nu trebuie, în fond, o pedeapsă mai mare. Nu-mi  înec raţiunea liberă în consolarea faptului că iluzia  altuia, "nehrănit" încă cu minciună, cu vorbe ieftine şi aceleaşi cuvinte, nu este încă alterată de intuiţia ce roade la un moment dat conştiinţa, cedând în faţa trăirilor iluzorii, speranţei că "îngerul" tău este inalienabil.

         Cândva, nu cu mult timp în urmă, îndrăznind să-l parafrazez pe Gabriel Garcia Marquez, am spus:

Dacă Dumnezeu mi-ar oferi un nou început [...], aş demonstra lumii că se înşeală crezând că încetează să se [...], fără să ştie că încep să îmbătrânească atunci când încetează să se [...]. M-aş da pe mine exemplu în lumina strălucirii  [...] .

I-aş da aripi sufletului meu, dar l-aş lăsa singur să zboare, învăţându-l să se întoarcă, la ţărmul  [...] .

La hotarul sufletului  [...]  aş ţine prelegeri ca într-o Agoră, învăţându-i pe oameni că moartea nu vine odată cu bătrâneţea ci, cu nefastul cortegiu al uitării. 

N-am plagiat. Punctele acelea de suspensie acoperă un infinit. De cuvinte, de sentimente, de trări paroxistice, indezirabile. De lacrimi. De durere. De distanţă. De dor. De credinţă oarbă într-o [...] iluzorie, imposibilă. Şi toate au avut un nume. Numele "ÎNGERULUI"[...]

În adâncul credinţei mele, ancorate la ţărmul imposibilei trăiri, am exclus atunci, revolte angelice  pedepsite cu micimea căderii. "A da aproape totul şi a nu primi nimic" fără pretenţia de a cere ceva, îmbrăţişând dulcele martiriu a celui ce crede, cu straşnică şi neistovită credinţă în "îngerul [...]". 

          Vremurile tulburi au tocit verbe bazaltice. Le-au scăzut dimensiunea precum numai timpul a reuşit sa facă cu piramidele. Azi, conjugări ce cuprind verbul  [...]s-au micit, rispindu-se în deşertul deşertăciunii.   Mărimea cuvintelor dimensionate atât de magnific, a devenit atât de încăpătoare în sentimente mici, insignifiante, încât îţi spui că, poate, nici n-a exista vreodată.

      Am învăţat lucruri incredibile din această cădere. Din căderea "îngerului [...]", (posesivul e căzut în desuetudine, odată cu însăşi căderea) am învăţat, cuprins de ardoarea unei subtilităţi defuncte, că nu există  nimic etern din ce este atins de umanitate şi, că, în genere, "niciodată" concură într-un mod fericit cu prelgerile desprinse din filosofia kantiană. Aprioric vorbind, minciuna exista înaintea omului. Şi ce l-a cazut din Eden pe om, dacă nu  minciuna ? Nu femeia, nu şarpele. Căutarea unei posibilităţi care are şansa ipotetică de a fi  mai bună  decât ceea ce avem, ne-a scos din rai. Pentru totdeauna. Ireversibil.

         Din orice cădere, ca om, te poţi ridica întru slava credinţei tale.

         Numai aceşti "ingeri" nu se mai pot ridica niciodată.  Cerul rămâne de-acum misterul pentru care şi-ar da sufletul, pentru o plutire. Dar aripile lor zdrelite, murdărite de cădere, nu-i mai pot ajuta cu nimic.

Au căzut. Definitv. În aura unei febre vesperale bolnăvicioase. Înlăţuiţi de minciună, vor sfârşi în veacul singurătăţii definitve.

       Uzul raţiunii, domesticite de clemenţa educată la porţile bunului simţ, invocă la bară, conştiinţa ultimei salvări, ca pe un strigăt aruncat în noaptea speranţei clădite pe posibilitatea, totuşi, a zborului. Posibilităţii pragmatice, îmbracată în ipoteza de a face imposibilă căderea din zborul "îngerului [...]"i se opune bezemetica nevoia de a refuza credinta în această cădere. Ce gest al unui nebun demn de plâns, încărcat de un eroism gratuit.

         Eleganţa unui solilocviu este preferabilă elocinţei ortatorice atunci când, instanţa raţiunii împinsă în faţă de conştiinţă, se aruncă  rapace pe martorul speranţei, supus supliciului monstruozităţii, credulităţii. Invocă moduri posibile pline de lamentări ce strârnesc compasiunea inimii, gata să salveze, izbutind aproape, starea de cădere. 

     "Ştiu că, [...] este imposibil [...] ca există o asemenea [...]. Că în mod normal, sunt numai sentimente care se uzează, vrând-nevrând, in timp. Dar, mai ştiu, că în sinea ta, uimirea lasă loc de posibilitate....Şi ştiu că, poate, nu este zi să nu te intrebi: Dacă e chiar aşa?! Dacă într-adevăr [...]  aşa cum pare imposibil sa fie?! Şi mai stiu că, gratie unui simţământ pe care îl defineşti  [...] greu..[...], accepţi poate, doar posibilitatea. Dar, imposibilul există, luând forme din cele mai incredibile. 

       Un anume ÎNGER ar şti să citească punctele cele târzii, dintre paranteze. Le înţelege cuprinsul, cândva, ele au susurat într-o inimă, cântând nemăsurarea unor sentimente copleşitor de adânci. 

         Pledând de departe o cauză la limita derizoriului, inima cedează iremediabil în faţa raţiunii, ce probează fără echivoc,  căderea.

        Aş fi vrut să fie, dacă admiţi ipoteza unui iremediabil sfârşit, capitularea semnată, elegant, rafinat, la o masă ipotetică, a decenţei. Laşi deschisă posibilitatea unei ireductibile prietenii, probată deja în arderea unui rug de sentimente, imposibil de eludat. 

      "Nihil sine Deo!", la fel cum în  zborul îngerului [...], nu poate fi nimic fara fiinţarea fiinţei întru "Nihil sine [...]". Şi, aş fi recunoscut îngerului [...] dreptul de a zbura în alte orizonturi, mai pline de speranţa unei fâlfâiri mai depline, mai consistente. 

        Sincopate, cuvintele au intrat in comă, nu subit, ci precedate, încet, dar sigur, de cvasispaţialitatea unor alte percepţii, altor tărâmuri....Zodiile îşi cresc ritmurile, altfel, măsurate...

         Fară elementarul antidot al regretului, aş fi capitulat eu însumi în faţa absurdului.

       Regret, in primul rand, ca am pierdut ATAT DE MULT TIMP DIN VIATA, crezând în absurd...

REGRET TOT ACEST TIMP...

AM PIERDUT ATÂTEA ELEMENTARE CLIPE, VÂNĂTOR DE HIMERE.....

N-aş putea urâ. Nu pot urâ. Ura consumă "măduvă", este ea însăşi, până la urmă, un sentiment visceral prea intens......Mi-aş pierde interesul pentru existenţă, urând. 

Indiferenţa, ca stare de fapt.

            

     Într-un fel sau altul, jocul acesta absurd,  în care maltratarea demonică, cu miros de Sabbat, dacă nu iraţională şi departe de a fi înţeleasă, a sentimentelor celuilalt, va fi platită. Nu ştiu cum şi nici nu mă interesează. Nu mai are valoare efectivă. E ca şi cum i-aş răspunde lui Cărtărescu la întrebarea-titlul "De ce iubim femeile?", zâmbind ca un tembel cu gura până la urechi după prima experienţă sexuală. 

     Momentan, copleşit de mirobolanta cadenţă intitulată  "Scond Waltz" de Dimitri Shostakovich, mă îmbăt la greu, cu apă rece. Cam la fel cum ai trânti-o lui Cioran verde în faţă: "Nu există suferinţă" dar la spate ascunzi "Pe culmile disperării". 

          Un fel de marş funebru îmbrăcat în mantia unor ani irosiţi, prosteşte (ANI!).

    Mă simt orbecăind prin scrumul acestor idei, ca un fumător înrăit, căruia i s-a pus diagnosticul de cancer la plămâni. Conştient de iminenţa bolii, totuşi fumeaza.Revolte inutile, bolnăvicoase ca stare.  Câtă credulitate imberbă, poate inocentă mai mult, ducem în amărâtele noastre de resturi de suflet: "poate mie nu mi se poate  întâmpla"...poate....dar tarâmul durerii începe întodeauna DINCOACE de “poate” nu  de “DINCOLO”.

      N-am explicaţii teleologice legate de zborul îngerilor.  Şi oricum n-am spus că e neapărat o odă închinată "căderii îngerilor". Sau "îngerilor căzuţi". 

E doar o "odă", dedicată pronumelui posesiv, ce lipseşte dintr-un spaţiu ocupat acum de {...} NIMIC!

Înger căzut. Definitiv. !!!