Căderea îngerului.

Înger căzut. "Regretul după cer."

        Nu sunt fotografiile mele. Am făcut rabat de la o cutumă (o cutumă proprie şi automipusă), postând  fotografii ce nu îmi aparţin. Nu regret şi nici nu cred ca am comis o impietate. Încă mă prevalez de libertatea internaută, atâta timp cât recunosc paternitatea fotografiilor, ca, evident, aparţinând altcuiva.

          Este o fotografie sugestivă. Nici nu cred ca voi putea fotografia vreodată îngeri. Cât despre ghilimele din titlu, ele spun totul. Deşi tac, ele vorbesc despre faptul că, în fond, pe pământ, nu există îngeri, oricât am dori asta. Poate doar metafore.

       Dar, este un  dat [posibil], ca orice înger, metaforic sau nu, să cadă. Adică, are el posibilitatea "demiurgică", să cadă.  Nu spun în păcat. Dar, dacă căutarea infatuată, permanentă, nesăţioasă, hulpavă se cheamă păcat, goana după absurdul unei fericiri iluzorii, răsfrântă în altul,  mereu altul,  ca şi cum acest  altul este ultima esenţă în care s-ar afla cuprinsul de necuprins hedonist, nirvana de dincolo de nirvana, piatra filosofală ultimă, care poate transforma totul în aurul fericirii, atunci, da, admit căderea în păcat. În acest fel de păcat.

Atunci, da, zic, pe un cer anume, într-o anumită lume, într-un anumit univers, "îngerul" a căzut. În Universul [...],  îngerul a căzut !

      În acest moment, primul lucru, abandonându-mă stării de revoltă, deloc deznădejdii, împins la marginea unor gânduri anarhice despre monarhia absolutistă a răului din întunecatul suflet uman, pradă deloc dilematicii shakespeariene, ma gândesc la Eminescu. În golul absolut iscat de vârtejul prăbuşirii "îngerului [...]", singurul gând este legat de Eminescu. De fapt, ma gândesc la "Luceafărul" său. La ultima strofă. "Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece".

Nu chiar nemuritor. Dar  rece... gust de lespede de piatră cenuşie, învelind melancolia unor oase mute .      De fapt, nivelul dimensiunii ontice a substanţei sufleteşti, cu care mi-am hrănit iluzia zborului "îngerului [...]" a fost de natură "demiurgică"...nepământeană. Sa-l fi înţeles abia acum pe Eminescu, la graniţa orizontului iscat de prăbuşirea angelică? Să fi avut îngerul  lui....prăbuşit...?!

Ce-ar fi avut de zis Călinescu, la o atare analiză? Nu ştiu şi nici nu cred că vreau să ştiu.

Acum, ceea ce nu ştiu, este ce doare mai tare: căderea în sine a "îngerului" sau prăbuşirea credinţei mele ca "îngerul"  nu poate cădea şi totuşi a căzut...  Nu ştiu. Dilematic demers filosofic. Dramatic totodată. Ineluctabil şi caută neruşinat, cercetând conştiinţa, un răspuns. Dar orice răspuns îşi va fi dat măsura...

      Finalmente, cred că, în căderea lor, aceşti îngeri şi-au zdrelit aripile definitiv şi irevocabil, imposibilitatea ridicării lor întru slava dinainte, fiind anulată de un nihilism de sorginte demonică.

     Sa oferi iluzii ca să cazi în iluzie, nici nu trebuie, în fond, o pedeapsă mai mare. Nu-mi  înec raţiunea liberă în consolarea faptului că iluzia  altuia, "nehrănit" încă cu minciună, cu vorbe ieftine şi aceleaşi cuvinte, nu este încă alterată de intuiţia ce roade la un moment dat conştiinţa, cedând în faţa trăirilor iluzorii, speranţei că "îngerul" tău este inalienabil.

         Cândva, nu cu mult timp în urmă, îndrăznind să-l parafrazez pe Gabriel Garcia Marquez, am spus:

Dacă Dumnezeu mi-ar oferi un nou început [...], aş demonstra lumii că se înşeală crezând că încetează să se [...], fără să ştie că încep să îmbătrânească atunci când încetează să se [...]. M-aş da pe mine exemplu în lumina strălucirii  [...] .

I-aş da aripi sufletului meu, dar l-aş lăsa singur să zboare, învăţându-l să se întoarcă, la ţărmul  [...] .

La hotarul sufletului  [...]  aş ţine prelegeri ca într-o Agoră, învăţându-i pe oameni că moartea nu vine odată cu bătrâneţea ci, cu nefastul cortegiu al uitării. 

N-am plagiat. Punctele acelea de suspensie acoperă un infinit. De cuvinte, de sentimente, de trări paroxistice, indezirabile. De lacrimi. De durere. De distanţă. De dor. De credinţă oarbă într-o [...] iluzorie, imposibilă. Şi toate au avut un nume. Numele "ÎNGERULUI"[...]

În adâncul credinţei mele, ancorate la ţărmul imposibilei trăiri, am exclus atunci, revolte angelice  pedepsite cu micimea căderii. "A da aproape totul şi a nu primi nimic" fără pretenţia de a cere ceva, îmbrăţişând dulcele martiriu a celui ce crede, cu straşnică şi neistovită credinţă în "îngerul [...]". 

          Vremurile tulburi au tocit verbe bazaltice. Le-au scăzut dimensiunea precum numai timpul a reuşit sa facă cu piramidele. Azi, conjugări ce cuprind verbul  [...]s-au micit, rispindu-se în deşertul deşertăciunii.   Mărimea cuvintelor dimensionate atât de magnific, a devenit atât de încăpătoare în sentimente mici, insignifiante, încât îţi spui că, poate, nici n-a exista vreodată.

      Am învăţat lucruri incredibile din această cădere. Din căderea "îngerului [...]", (posesivul e căzut în desuetudine, odată cu însăşi căderea) am învăţat, cuprins de ardoarea unei subtilităţi defuncte, că nu există  nimic etern din ce este atins de umanitate şi, că, în genere, "niciodată" concură într-un mod fericit cu prelgerile desprinse din filosofia kantiană. Aprioric vorbind, minciuna exista înaintea omului. Şi ce l-a cazut din Eden pe om, dacă nu  minciuna ? Nu femeia, nu şarpele. Căutarea unei posibilităţi care are şansa ipotetică de a fi  mai bună  decât ceea ce avem, ne-a scos din rai. Pentru totdeauna. Ireversibil.

         Din orice cădere, ca om, te poţi ridica întru slava credinţei tale.

         Numai aceşti "ingeri" nu se mai pot ridica niciodată.  Cerul rămâne de-acum misterul pentru care şi-ar da sufletul, pentru o plutire. Dar aripile lor zdrelite, murdărite de cădere, nu-i mai pot ajuta cu nimic.

Au căzut. Definitv. În aura unei febre vesperale bolnăvicioase. Înlăţuiţi de minciună, vor sfârşi în veacul singurătăţii definitve.

       Uzul raţiunii, domesticite de clemenţa educată la porţile bunului simţ, invocă la bară, conştiinţa ultimei salvări, ca pe un strigăt aruncat în noaptea speranţei clădite pe posibilitatea, totuşi, a zborului. Posibilităţii pragmatice, îmbracată în ipoteza de a face imposibilă căderea din zborul "îngerului [...]"i se opune bezemetica nevoia de a refuza credinta în această cădere. Ce gest al unui nebun demn de plâns, încărcat de un eroism gratuit.

         Eleganţa unui solilocviu este preferabilă elocinţei ortatorice atunci când, instanţa raţiunii împinsă în faţă de conştiinţă, se aruncă  rapace pe martorul speranţei, supus supliciului monstruozităţii, credulităţii. Invocă moduri posibile pline de lamentări ce strârnesc compasiunea inimii, gata să salveze, izbutind aproape, starea de cădere. 

     "Ştiu că, [...] este imposibil [...] ca există o asemenea [...]. Că în mod normal, sunt numai sentimente care se uzează, vrând-nevrând, in timp. Dar, mai ştiu, că în sinea ta, uimirea lasă loc de posibilitate....Şi ştiu că, poate, nu este zi să nu te intrebi: Dacă e chiar aşa?! Dacă într-adevăr [...]  aşa cum pare imposibil sa fie?! Şi mai stiu că, gratie unui simţământ pe care îl defineşti  [...] greu..[...], accepţi poate, doar posibilitatea. Dar, imposibilul există, luând forme din cele mai incredibile. 

       Un anume ÎNGER ar şti să citească punctele cele târzii, dintre paranteze. Le înţelege cuprinsul, cândva, ele au susurat într-o inimă, cântând nemăsurarea unor sentimente copleşitor de adânci. 

         Pledând de departe o cauză la limita derizoriului, inima cedează iremediabil în faţa raţiunii, ce probează fără echivoc,  căderea.

        Aş fi vrut să fie, dacă admiţi ipoteza unui iremediabil sfârşit, capitularea semnată, elegant, rafinat, la o masă ipotetică, a decenţei. Laşi deschisă posibilitatea unei ireductibile prietenii, probată deja în arderea unui rug de sentimente, imposibil de eludat. 

      "Nihil sine Deo!", la fel cum în  zborul îngerului [...], nu poate fi nimic fara fiinţarea fiinţei întru "Nihil sine [...]". Şi, aş fi recunoscut îngerului [...] dreptul de a zbura în alte orizonturi, mai pline de speranţa unei fâlfâiri mai depline, mai consistente. 

        Sincopate, cuvintele au intrat in comă, nu subit, ci precedate, încet, dar sigur, de cvasispaţialitatea unor alte percepţii, altor tărâmuri....Zodiile îşi cresc ritmurile, altfel, măsurate...

         Fară elementarul antidot al regretului, aş fi capitulat eu însumi în faţa absurdului.

       Regret, in primul rand, ca am pierdut ATAT DE MULT TIMP DIN VIATA, crezând în absurd...

REGRET TOT ACEST TIMP...

AM PIERDUT ATÂTEA ELEMENTARE CLIPE, VÂNĂTOR DE HIMERE.....

N-aş putea urâ. Nu pot urâ. Ura consumă "măduvă", este ea însăşi, până la urmă, un sentiment visceral prea intens......Mi-aş pierde interesul pentru existenţă, urând. 

Indiferenţa, ca stare de fapt.

            

     Într-un fel sau altul, jocul acesta absurd,  în care maltratarea demonică, cu miros de Sabbat, dacă nu iraţională şi departe de a fi înţeleasă, a sentimentelor celuilalt, va fi platită. Nu ştiu cum şi nici nu mă interesează. Nu mai are valoare efectivă. E ca şi cum i-aş răspunde lui Cărtărescu la întrebarea-titlul "De ce iubim femeile?", zâmbind ca un tembel cu gura până la urechi după prima experienţă sexuală. 

     Momentan, copleşit de mirobolanta cadenţă intitulată  "Scond Waltz" de Dimitri Shostakovich, mă îmbăt la greu, cu apă rece. Cam la fel cum ai trânti-o lui Cioran verde în faţă: "Nu există suferinţă" dar la spate ascunzi "Pe culmile disperării". 

          Un fel de marş funebru îmbrăcat în mantia unor ani irosiţi, prosteşte (ANI!).

    Mă simt orbecăind prin scrumul acestor idei, ca un fumător înrăit, căruia i s-a pus diagnosticul de cancer la plămâni. Conştient de iminenţa bolii, totuşi fumeaza.Revolte inutile, bolnăvicoase ca stare.  Câtă credulitate imberbă, poate inocentă mai mult, ducem în amărâtele noastre de resturi de suflet: "poate mie nu mi se poate  întâmpla"...poate....dar tarâmul durerii începe întodeauna DINCOACE de “poate” nu  de “DINCOLO”.

      N-am explicaţii teleologice legate de zborul îngerilor.  Şi oricum n-am spus că e neapărat o odă închinată "căderii îngerilor". Sau "îngerilor căzuţi". 

E doar o "odă", dedicată pronumelui posesiv, ce lipseşte dintr-un spaţiu ocupat acum de {...} NIMIC!

Înger căzut. Definitiv. !!!