Mă las respirat

Mă las respirat de trecerea unui nor, urmă de gând divin, cutremurat de mirare, mut de frumuseţe.
Atâta tandreţe respiră cerul în ochiul surâzând, de albastru celest, edenic, gând de dumnezeiască graţie existenţială culcată pe o cărare de stea, încât, singura menire a omului ar trebui sa fie iubirea.
Există o rugăciune deloc la îndemâna omului elementar, prielnică şi dătătoare de slavă omului care a deprins-o întru pravoslavnică daruire lui Dumnezeu, numita a inimii.
 Nu este dată oricui mierea dulce graitoare de Dumnezeu, această sublimă şi divină rugăciune pe care îngerii o poartă cu aripile lor catifelate pe potecile cerului.
Nevoinţă şi sinceră credinţă, nemijlocită de nimeni şi întru nimic, doar nevoinţă stropită cu lacrimi sincere, transcedente umanului face deschisă calea către rugăciunea inimii.
 Puţinii aleşi se vor fi bucurat apoi de bogăţiile cerului într-o revărsare euharistică de cântării şi străluciri întru slava cea netrecătoare a lui Dumnezeu.
Există o iubire a inimii adâncă şi neînţeleasă ca o taină, lacrimă de cutremurare şi zâmbet de desfătare, bucuria celor ALEŞI, cântarea celor blagosloviţi.
Amară suferinţă întru acceptarea ei dar înălţare întru sublim şi ardere neîncetată de sfântă cădere din cele omeneşti.
Prilej de neînţeleasă bucurie întru petrecerea ei. Nu semnele arătate în chip desluşit sunt pecetea ei.
Ci taina nepătrunsă a purtării în sinele cel nearătat e dulceaţa măsurii ei.
Rugăciunea inimii şi iubirea din adâncul cel nestrămutat şi nevăzut în chip omenesc.
Iată bogăţia lumii! 

2012. Duios, meditaţie pe catedrala unui val.

  Toată viaţa mea încape pe o tresărire sublimă de picătură albastră. Nici nu cred că ar avea timp sa-mi respire viaţa între două unduiri, oarecum elegante, solemne mişcări sonore îngheţate de catedrala unui val, grandiosul acesta de albastru numit, mare. 

Mereu cunatificăm absolute realizări sau eşuări lamentabile la sfârşitul unui an privind nu tocmai împăcaţi înapoi, dar uitându-ne cu o necesitate imberbă, înainte. 

Rar se întâmplă să măsurăm corect esenţialul: am smuls neantului o clipă cât un an.Nu reuşim să pricem acest miracol care acoperă un infinit.

Nu mi-am dorit, pentru prima oară în viaţa mea, ceva anume, pentru că, mi-am câştigat un dram de maturitate, cu greu, dar cert, pe drumul destinului meu. Irefutabil dealtminteri.

Las în seama lui Dumnezeu exact ceea ce trebuie sa-mi dea şi nimic mai mult decât ceea ce merit.

În fond, dincolo de acceptarea sine die la un moment dat, mai mult intelectuală decât necesară,de multe ori versatilă, a existenţei lui Dumnezeu, am reuşit la finalul acestui an ceea ce nu mulţi, în esenţa lor structuarală muabilă prin excelenţă şi imputabilă şi mie graţie stării adamice, aş zice, să depăşesc versatilismul acesta de nuanţă filosofică şi să accept cuminte, duios, elementar, existenţa lui Dumnezeu, nu ca pe o imputabilitate normativă, cât, la modul perfect, ca pe un dat elementar.

Există moduri capabile de a proba măreţia unei idei, imposibil descris la uşa sufletului dominat de afecte.

Dar ele sunt oricum transcedentale omului, cu siguranţă proprii divinului. 

Rugându-te, primeşti nu neapărat ceea ce ceri, deşi rugăciunea ar trebui sa fie, în fond, absolut în afara unei cereri anume, dematerializată şi deci absolută,  ci ceea ce TREBUIE.

Am depăşit limita pascaliană, surprinsă  într-o disertaţie filosofică, câştigând prin rugăciune, veşnicia ca posibilitate.

Ce-ţi poţi dori mai mult?!

Privind unduirea aceasta albastră îmi simt sufletul purtat spre orizonturi greu de definit din lipsă de "spaţialitate oratorică",acompaniat de Toccata şi Fuga în D minor (BWV565) şi întărit de speranţa unui an mai bun dar exact cântărit de balanţa unui destin. Afară timpul se grăbeşte impasibil să-şi facă propria istorie. Rămânem sortiţi neantului ca pieire, însiguraţi în moarte.
Dar treziţi de speranţa întru devenirea lui a fi iubitor de Dumnezeu.
Cât de puţin cere Dumnezeu şi cât de mult ignorăm noi asta.

La mulţi ani. 

Duios....