Abdicare

În urmă cu ceva timp, pe vremea când blogurile începeau să contureze o nouă dimensiune iternaută, consemnam surprins:

Ceva mi se pare mie suspect (”dubito ergo cogito”) cu blogurile astea.

Urlă lumea a singurătate, vom fi fugind pana la sfârşitul secolului prin cotloane tăcute, zgribulind gânduri singuratice, pentru suflete nevăzute, cu interfeţe super inteligente în mâini, ceva se întrezăreşte dincolo de solilocviile începutului de secol XXI, pustii si solitari într-o lume de roboti, ne vom pierde dreptul la cuvânt, zăvorât, încă de pe acum în inimi răcite de atâta tehnologie…

Blogurile deci, vor fi sfârşitul, precum a fost la început cuvântul…
Şi la sfârşit a fost Tăcerea. Si Tăcerea era la oameni, căci Dumnezeu încetase a mai vorbi…

Astăzi, abdic de la starea de tradiţionalism (exclusiv în privinţa asta), în favoarea acestui „ascentism” cultural modern, ca mod de a exterioriza gândurile.

Mai adaug câteva „exponate” în muzeul amintirilor.

Despre rugul toamnei

Te uita cum ninge decembrie

Lacrimi

Meditaţie

Exerciţiu de însingurare

Postam pe un blog, privind nişte fotografii, uimitoare de altminteri, următoarele :  

Evident iţi trebuie o doză mare de însingurare să poţi face asemenea fotografii. O însingurare raportată la extaticul realităţii înghiţite de o clipă fixată în eternitate.

Însigurarea fixează „ceva ineluctabil” între tine şi spaţiu, ca fixare definitivă şi, mai ales, irevocabilă. Dar, pentru asta, iţi trebuie o doză serioasă şi matură de însingurare. Un egoism fanatic al eului tău ce se dezice de ancorarea în banal.

 Nu poti face fotografii de dragul clamării infatuate : „am şi eu o sculă tare de aparat” sau de dragul banalului paşnic„clipe de familie în jurul tortului”, nu se poate asta.

E un fel de alchimie a văzduhului înmiresmat de instinct, cred, în a dezvrăji lumea. 
Nu poate oricine, oricând, oriunde, să ghicească taina inefabilului existenţial asa…de dragul unui aparat oricat de bun ar fi el. Nu.

Ca şi mai sus, în acele fotografii, NUMAI însingurarea nu poate fi pusă la îndoiala. În rest? Totul e însingurare dusă la extrem. Dar, in fond, benefică: UITATI-VĂ!

Acum, dacă mă uit la fotografiile mele mă apucă o sete de insolit potolită-n fotografii, de parcă LINIŞTE e totuna cu FOTOGRAFII.

Silenţiozitatea unui strop de eternitate surprinsă în goana ei spre un absurd imposibil de-nțeles îmi dă un sentiment de orgoliu  fantastic.

Nu poţi privi, în esenţă, o fotografie decât ca pe o operă de artă. Când în ea se regăsesc armoniile sufletului celui care stă în spatele obiectivului,  recurgi, în fapt,  la un exercițiu de profunzime. O Fugă de Bach încape, în mod fericit, într-o clipă de eternitate, dacă știi să trăiești existențialul prin obiectivul unui aparat !

 Peregrinări

 Conversaţie

 

Poezie

Silentium

Singurătate

Tandreţe

Risipire de răsărit

Cand tacerea se condensează în picuri, pe pereţi...

Aşezată cuminte, peste oraş, pătura nopţii, a acestei nopţi, oarecum friguroase,  tresaltă, din când în când, zguduită de coşmarul unora dintre citadini. Nu toţi. Unii vor fi având şi vise frumoase, înşelătoare oricum, căci, nu-i aşa, ce sunt visele dacă nu capcane pentru iluzii deşarte.
Consimţi asupra unei vârste (şi prin asta) când nopţile devin lungi şi tăcerea se condensează, în picuri pe pereţi.
Nu-i uşor lucru să abdici de la  o carte bună şi să stai pe marginea sufletului, ca pe marginea unui lac şi să vezi cum vin gândurile să se adape.
Mi-am luat inima în dinţi şi uite, am început să scriu.
Nu ştiu dacă voi dedica o temă precisă blogului. Dar voi scrie. Şi voi posta şi fotografii. Pentru ca, într-un anume fel, prin fotografie mi-am gasit, tainic, un fel de LINIŞTE. Dar asta e altă poveste.
Dacă cineva va avea răbdarea necesară să acceadă un  lung (sau scurt) solilocviu, ma voi bucura. Nu aştept nimic de la acest blog. Poate un  panaceu pentru tăcerile lungi sau pentru picurii aceia despre care vorbeam în titlu.
Cum lumea Internaută este un spaţiu considerat liber, mă voi folosi de el ca atare, fără să supăr sau să întristez pe nimeni. Cam în felul în care Alexandru Căprariu ar spune Cred în dreptul meu de a fi fericit/Câtă vreme fericirea mea nu s-a preschimbat în nefericirea celorlalţi.
Cât despre titlul blogului, oricât ar părea de, hai să-i spunem academic, el nu face decât să conoteze ceea ce vreau să fac cu acest blog, adică să scriu din "adâncul sufletului".
De profundis (lat. Din adâncuri)  reprezintă  de fapt, primele cuvinte din psalmul 130 al pocăinţei (poate că, în fond, insomniile pot genera punţile spre credinţă sau spre pocăinţă?!). Versetul întreg, în traducere latină, e o invocaţie penitentă: de profundis clamavi a te Domine ("Din adâncurile abisului strigat-am către tine, Doamne"). Cuvintele s-au transformat treptat într-o expresie laică, având înţelesul:  din adâncul sufletului.Mulţi vor fi încercat dulceaţa unui asemenea fruct, rod, poate al unor nopţi lungi. Bunăoară un cunoscut sonet a lui Baudelaire poartă titlul  De profundis clamavi, iar scriitorul Oscar Wilde ( irlandezul m-a devastat cu  Silentium amoris) şi-a intitulat o culegere de reflecţii  De profundis.  
 Dar cu toată splendoarea lui Wilde, strălucirea lui Goga e de departe incandescentă:  Din sufletul meu, peşteră uitată/ Cu scorburi multe, văduve de soare. (De profundis, 1929).
Aşa am zis "e un titlu bun de deşert alb gata să fie populat ci gânduri".
(La început a fost noapte.Şi din noapte s-a înfiripat gândul. Şi trup de cuvânt a luat acesta.)

Toţi suntem într-un fel sau altul o "geneză" restructurată a GENEZEI. În fiecare individ, cred, pulsează o "geneza" rescrisă ) .

Câtă moarte zace-n frunză, dar câtă-n om !

In constructie.

 Deocamdata păstoresc taceri calme.
Aştept turmele gandurilor, cuminte, aşezat la poalele fiinţei.
(Înca).