De profundis: Exerciţiu de însingurare

Postam pe un blog, privind nişte fotografii, uimitoare de altminteri, următoarele :

Evident iţi trebuie o doză mare de însingurare să poţi face asemenea fotografii. O însingurare raportată la extaticul realităţii înghiţite de o clipă fixată în eternitate.

Însigurarea fixează „ceva ineluctabil” între tine şi spaţiu, ca fixare definitivă şi, mai ales, irevocabilă. Dar, pentru asta, iţi trebuie o doză serioasă şi matură de însingurare. Un egoism fanatic al eului tău ce se dezice de ancorarea în banal.

Nu poti face fotografii de dragul clamării infatuate : „am şi eu o sculă tare de aparat” sau de dragul banalului paşnic„clipe de familie în jurul tortului”, nu se poate asta.

E un fel de alchimie a văzduhului înmiresmat de instinct, cred, în a dezvrăji lumea.
Nu poate oricine, oricând, oriunde, să ghicească taina inefabilului existenţial asa…de dragul unui aparat oricat de bun ar fi el. Nu.

Ca şi mai sus, în acele fotografii, NUMAI însingurarea nu poate fi pusă la îndoiala. În rest? Totul e însingurare dusă la extrem. Dar, in fond, benefică: UITATI-VĂ!

Acum, dacă mă uit la fotografiile mele mă apucă o sete de insolit potolită-n fotografii, de parcă LINIŞTE e totuna cu FOTOGRAFII.

Silenţiozitatea unui strop de eternitate surprinsă în goana ei spre un absurd imposibil de-nțeles îmi dă un sentiment de orgoliu fantastic.

Nu poţi privi, în esenţă, o fotografie decât ca pe o operă de artă. Când în ea se regăsesc armoniile sufletului celui care stă în spatele obiectivului, recurgi, în fapt, la un exercițiu de profunzime. O Fugă de Bach încape, în mod fericit, într-o clipă de eternitate, dacă știi să trăiești existențialul prin obiectivul unui aparat !