Abdicare

În urmă cu ceva timp, pe vremea când blogurile începeau să contureze o nouă dimensiune iternaută, consemnam surprins:

Ceva mi se pare mie suspect (”dubito ergo cogito”) cu blogurile astea.

Urlă lumea a singurătate, vom fi fugind pana la sfârşitul secolului prin cotloane tăcute, zgribulind gânduri singuratice, pentru suflete nevăzute, cu interfeţe super inteligente în mâini, ceva se întrezăreşte dincolo de solilocviile începutului de secol XXI, pustii si solitari într-o lume de roboti, ne vom pierde dreptul la cuvânt, zăvorât, încă de pe acum în inimi răcite de atâta tehnologie…

Blogurile deci, vor fi sfârşitul, precum a fost la început cuvântul…
Şi la sfârşit a fost Tăcerea. Si Tăcerea era la oameni, căci Dumnezeu încetase a mai vorbi…

Astăzi, abdic de la starea de tradiţionalism (exclusiv în privinţa asta), în favoarea acestui „ascentism” cultural modern, ca mod de a exterioriza gândurile.

Mai adaug câteva „exponate” în muzeul amintirilor.

Despre rugul toamnei

Te uita cum ninge decembrie

Lacrimi

Meditaţie