Scrisoare către mine însumi:
Dragă domnule aniversat,
Stii bine, (mai ales tu!) că în viaţa fiecărui om vine o vreme când tragi linia şi faci socoteala (Marin Sorescu, evident). Spirit înclinat spre meditaţie, tu faci asta an de an de la o vreme încoace, practicând acelaşi martiriu suprem, ca şi cum a trăi ani de-a rândul la umbra marilor balanţe, e totuna cu viaţa. Deloc straniu, de fiecare dată, nu-ţi iese destinul pe "plus" or, sincer, m-am întrebat dacă nu cumva practici un fel de autoflagelare, echivalentă cu gâdilarea orgoliului, încercând finalmente să te scalzi în idei neutre, cu ochii secătuiţi, priviri posace care văduvesc lucrurile de relief(Cioran).
Iată dragă domnule aniversat, ca eşti din nou în pragul unui "autodafe" veritabil,cu gust de sacrificiu ritualic, la care, propriul Tribunal Inchizitorial condamna fiinţa pentru nereuşite, şi mă întreb dacă nu cumva darul nebuniei te-ar face reticent la a observa totuşi, că balanţa ta înclină spre plus, cel puţin la această aniversare.
Dragă domnule Alter Ego.
Îţi sunt recunoscător din plin, pentru mirobolanta ta scrisoare, care între noi fie vorba, mi-a diminuat serios simţul aprecierii până acolo încât, m-am întrebat dacă nu cumva, epitaful kantian "cerul înstelat deasupa mea şi legea morală în mine" nu l-aş transforma mai bine într-un imn de lauda adus hedonismului.
Te rog să mă crezi, n-am darul nebuniei şi nu ştiu dacă n-ar fi bine să
regret asta. Pentru că dacă aş fi nebun, n-aş pregeta o clipă să mă gândesc la nebunia inutilă a acestei lumi ! Dar nu sunt nebun şi teamă mi-e că, luciditatea asta bolnavă, o să mă tragă în groapă mai repede decât ar trebui.
Nu încape destin în cercurile polare ale existenţei
uneori!
Pe de altă parte ce orgoliu să faci din gânduri templu şi din suflet biserică, să
îţi pictezi icoane cu propriul sânge pe pereţii acestei biserici, să crezi în
tine cât crezi în Dumnezeu, şi nici atunci să crezi că idolatrizezi. Asta ar fi un bun motiv ca balanţa să încline cât de cât.
Dragă domnule aniversat,
Observ cu câtă acribie vă manifestaţi în pragul acestei vârste, în privinţa acelei balanţe care, se pare, refuzaţi să-i credeţi, excedentul. Gustul pentru un gen de morbid aparte, vă asigură un confort existenţial suspect şi mă obligă ( noblesse oblige!) la a vă aduce aminte despre faptul că, uitându-mă la soţia dumneavoastră şi la fiică, că nu există fericire la persoana I. Aşadar, numai invocând acest probatoriu, de departe unul extrem de greu în raport cu existenţa, ar fi cazul să acceptaţi înclinarea spre pozitiv a balanţei.
Dragă domnule Alter Ego,
Îmi pare că eludaţi, principii suficiente care asigură anumite raţiuni pentru care exist, devreme ce ignoraţi un amănunt: dacă aş avea stofă de martir aş muri pentru ideea că
EXIST, ce parabolă fantastică şi mai ales demnă de respect ar descrie propriul
pas. Nu mă întreb de ce acum şi aici în acest moment suferind
poate de desuetudine, sculptez patimaş albul acesti hârtii..sunt totuşi momente
când trebuie să renunţi la demnitatea tribală….să devii solidar cu tine însuţi …cel mai greu moment când nu
mai există îndoilă şi trebuie să te suporţi….
Micimea ta în comparaţie cu minciuna celorlaţi devine fapt
pe cale de dispariţie. Există o mândrie în momentul când îţi spui, uite acum
merit să mi se ridice o statuie….
Dragă domnule Aniversat,
Pesemne că destinul va jucat un renghi urât, dacă sunteţi tributar unui astfel cataclismic mod de a gândi. Mi-e teamă că, volens-nolens, ar trebui sa recunoaşteţi că, un anumit gen de întâmplare v-a secătuit brusc orice urmă de orgoliu lasându-vă descoperit la porţile destinului. Ca să va citez:
"Am privilegiul
de a mă număra printre însinguraţii care, la hotarele extreme ale spiritului,
şi-au redobândit inocenţa şi, într-un fel anume, să evit menirea fiecăruia de
a-şi duce la bun sfârşit minciuna pe care o întruchipează, să izbutesc a fi doar
o iluzie secătuită.
[...] Şi, apoi n-am nicio înclinaţie
pentru mister, pentru că totul mi se pare inexplicabil, ce tot spun?. Pentru că trăiesc din inexplicabil şi sunt
ghiftuit cu inexplicabil. [...] Să cred, de pildă că, iubind
desvrăjeşti lumea şi ai apriorica posibilitatea să trăieşti dincolo de
apolinic. Dar odată ieşti din cercul de erori şi iluzii înlăuntrul căruia se
desfăşoară actele noastre, este aproape imposibil să mai iei poziţie. Pentru
orişice fie că afirmi, fie că negi, e nevoie de un minim de neghiobie. [...] Am recitit, oarecum detaşat, câteva zeci de pagini de
dialoguri [...] , ;i înţeleg că tot ce ma pune în dezacord cu
lumea îmi este consubstanţial. Am învăţat foarte puţin din experienţă.
Decepţiile m-au precedat întotdeauna. Mai ales decepţiile din care am dedus că
nu durerile violente ne marchează, ci durerile surde, stăruitoare, suportabile,
totuşi, care fac parte din viaţa noastră cea de toate zilele şi ne subminează
cu conştiinţiozitate ca şi Timpul. Până la urmă nu e vina nimănui că am “ieşit
din zona raţionalului”, atât de confortabilă dealtminteri, pentru că, nu-i aşa,
oferă certitudini, nicidecum bănuiala sordidă a altei posibilităţi a celuilalt,
aşa cum mi s-a întâmplat mie în ultimul timp.
Si apoi continuaţi absolut înspăimântător de apocaliptic:
Deunăzi mi-a sărit in ochi
şi vezi- nimic nu-i întâmplător – o frază spusă de tânărul de Tocqueville, care
zice că, dacă ar fi să claseze mizeriile omeneşti, ar face-o în următoarea
ordine : boala, moartea şi îndoiala.
Îndoiala ca plagă – niciodată n-aş fi putut susţine asemenea lucru,
dar pe care îl înţeleg ca şi cum l-aş fi conceput eu însumi, în altă viaţă. Să
fim serioşi şi să facem un exerciţiu de gandire : îndoiala şi iubirea nu pot suporta ubicuitatea. Ori eu, asta cred şi
nu am dubii, n-am înţeles. De fapt, nu trebuia să îmi permit să părăsesc starea
de „eu însumi şi nimeni întru nimeni nimic”, cum o numeam eu înainte [...] dar, suntem oameni şi, ca atare, suntem tributari fără echivoc,
greşelii. Ceea ce am făcut eu, emiţănd pretenţia că am înţeles ce înseamnă [...] a fost în consecinţă, să practic agonia destrupării ca stare. N-am avut
nici un drept să-mi părăsesc starea mea, naturală de solitar întru idei. Dar
ştii cum este: Poţi fii mândru de tot ce ai făcut, dar ar trebui să fii mult mai
mândru de ceea ce n-ai făcut. Şi uite că [...], aş fi fost văduvit de o
mândrie care ar fi rămas să o născocesc.
Esenţialul se iveşte deseori la capătul unei lungi conversaţii. Marile
adevăruri se spun în pragul uşii chiar dacă spaţiul dintre paranteze este echivoc.
Există o plăcere de
netăgăduit în a şti că tot ce faci n-are nicio bază reală, că-i totuna să
făptuieşti un act sau nu. Nu-i mai puţin adevărat că, în gesturile noastre
zilnice pactizăm cu vacuitatea, cu alte cuvinte, rând pe rând şi câteodată în
acelaşi timp, considerăm lumea drept reală şi ireală. Amestecăm adevărurile
pure şi adevărurile sordide şi, acestă mixtură, este revanşa celui care
vieţuieşte pur şi simplu.
Cu toată acestă luciditate
rece, în fapt, nimic senzaţional, [...] nu regret nimic.
Am 45 de ani si cred ca in tot acest timp cu toate balantele mele negative, am iesit, cumva pe plus, dar din teama sau din poltronism ori, dimpotrivă, din prea multa smerenie, am tagaduit asta.
Dragă domnule aniversat,
Nu voi mai exersa un dialog sortit din capul locului aridului antitetic, lasandu-va la îndemână suficient timp si spatiu ca, intr-n final, sa va impacati cu dumneavoastra.
Lucrurile mari in viata nu se pot realiza decat in acord cu tine insuti. Intr-o strasnica empatie, cu aceea consubstantialitate de care faceati atata caz, candva. Trebuie să constat amar ca va vad in
evolutia dumneavoastra posedat de indoiala, pânala o limita a informului grobian, suspicios, în idee, către strunirea si perfecta stăpânire
a sentimentului deductibil formei, inr-o
alnuecare, diminiuare a speciei unui triumf al micimii tale.
Am 45 de ani, o lumină crepusculară, egala cu umbra.
Am cunoscut insomnii fericite, cândva. Cele de acum, nu
sunt. Dar m-am împăcat. Cu mine.
La mulţi ani, aniversatule!
