2012. Duios, meditaţie pe catedrala unui val.

  Toată viaţa mea încape pe o tresărire sublimă de picătură albastră. Nici nu cred că ar avea timp sa-mi respire viaţa între două unduiri, oarecum elegante, solemne mişcări sonore îngheţate de catedrala unui val, grandiosul acesta de albastru numit, mare. 

Mereu cunatificăm absolute realizări sau eşuări lamentabile la sfârşitul unui an privind nu tocmai împăcaţi înapoi, dar uitându-ne cu o necesitate imberbă, înainte. 

Rar se întâmplă să măsurăm corect esenţialul: am smuls neantului o clipă cât un an.Nu reuşim să pricem acest miracol care acoperă un infinit.

Nu mi-am dorit, pentru prima oară în viaţa mea, ceva anume, pentru că, mi-am câştigat un dram de maturitate, cu greu, dar cert, pe drumul destinului meu. Irefutabil dealtminteri.

Las în seama lui Dumnezeu exact ceea ce trebuie sa-mi dea şi nimic mai mult decât ceea ce merit.

În fond, dincolo de acceptarea sine die la un moment dat, mai mult intelectuală decât necesară,de multe ori versatilă, a existenţei lui Dumnezeu, am reuşit la finalul acestui an ceea ce nu mulţi, în esenţa lor structuarală muabilă prin excelenţă şi imputabilă şi mie graţie stării adamice, aş zice, să depăşesc versatilismul acesta de nuanţă filosofică şi să accept cuminte, duios, elementar, existenţa lui Dumnezeu, nu ca pe o imputabilitate normativă, cât, la modul perfect, ca pe un dat elementar.

Există moduri capabile de a proba măreţia unei idei, imposibil descris la uşa sufletului dominat de afecte.

Dar ele sunt oricum transcedentale omului, cu siguranţă proprii divinului. 

Rugându-te, primeşti nu neapărat ceea ce ceri, deşi rugăciunea ar trebui sa fie, în fond, absolut în afara unei cereri anume, dematerializată şi deci absolută,  ci ceea ce TREBUIE.

Am depăşit limita pascaliană, surprinsă  într-o disertaţie filosofică, câştigând prin rugăciune, veşnicia ca posibilitate.

Ce-ţi poţi dori mai mult?!

Privind unduirea aceasta albastră îmi simt sufletul purtat spre orizonturi greu de definit din lipsă de "spaţialitate oratorică",acompaniat de Toccata şi Fuga în D minor (BWV565) şi întărit de speranţa unui an mai bun dar exact cântărit de balanţa unui destin. Afară timpul se grăbeşte impasibil să-şi facă propria istorie. Rămânem sortiţi neantului ca pieire, însiguraţi în moarte.
Dar treziţi de speranţa întru devenirea lui a fi iubitor de Dumnezeu.
Cât de puţin cere Dumnezeu şi cât de mult ignorăm noi asta.

La mulţi ani. 

Duios....