Maturitatea tacerii...

Tăcerea măsurând timpul....

            Consistenţa unui solilocviu nepermis de lung, măsurând el însuşi adâncimea unor gânduri abisale, transpuse într-o manieră "locvace" în timbrul silentiozităţii, oarecum decente, dar evident încărcat până la refuz de măsurabilul intelectualicism exegetic, mi-a permis să spun, azi, ceea ce trebuia sa spun demult.

                  Mi-a reamintit elegant (simţindu-mă cumva ruşinat), Luxorul, cu ale lui coloane imposibil de descris, cât de privit.

              Nu sesizez cerbicia unui discurs despre "historia dixit" la nivelul unei conştiinţe bănuitoare, suspicioase, tributare unui existenţialism, de altiminteri uman, cât ineludabila dorinţa de a fi spus ceea ce ar fi trebuit exprimat mai demult. Motivaţia, nicidecum poltronă, poate indecisă, răscolită mai mult de bănuiala atemporală a firii, transcede comprehensibilitatea, într-o oarecare măsură. 

             Demnitatea pusă pe seama unei încărcături temporale imposibil de ignorat, o enclavă în memoria mea, m-a obligat să "eşuez" într-un spaţiu în care cuvintele pierd din "comun", devenind ele însele purtătoare de sentimente greu lizibile. Egalând grandoarea Luxorului vor fi privit sfidătoare timpul.

În umbra timpului..

               Aş fi vrut să fiu înţeles atât de profund în măsura în care un suflet elevat, poate pricepe un"Concert de muzica de Bach", neapărat din seria "Bradenburgicelor" .

           Uneori, prefer să "ascult" simfonia cuvintelor, decât să o "cânt". Ca şi cum Gaudi şi-ar fi elogiat modestia la poarta unui alt fel de templu. Insolit, dar nu mai puţin armonios. 

           Azi, aşa s-a întâmplat. Mi-am dorit mult sa fiu "ascultat atent". Cel puţin aşa cum, statuile, păzind Luxorul, ascultă timpul. Nedidactic. Omeneşte. Elementar de uman. Aproape de firul ierbii, unde se petrec cele mai fenomenale poveşti . La nivelul simplităţii firului de iarbă.

Niciun cuvânt, oricât de profund, nu poate acoperi discursul unei singure petale de floare!

Sancta simplicitas!
Nu-i aşa?!