Mă las respirat

Mă las respirat de trecerea unui nor, urmă de gând divin, cutremurat de mirare, mut de frumuseţe.
Atâta tandreţe respiră cerul în ochiul surâzând, de albastru celest, edenic, gând de dumnezeiască graţie existenţială culcată pe o cărare de stea, încât, singura menire a omului ar trebui sa fie iubirea.
Există o rugăciune deloc la îndemâna omului elementar, prielnică şi dătătoare de slavă omului care a deprins-o întru pravoslavnică daruire lui Dumnezeu, numita a inimii.
 Nu este dată oricui mierea dulce graitoare de Dumnezeu, această sublimă şi divină rugăciune pe care îngerii o poartă cu aripile lor catifelate pe potecile cerului.
Nevoinţă şi sinceră credinţă, nemijlocită de nimeni şi întru nimic, doar nevoinţă stropită cu lacrimi sincere, transcedente umanului face deschisă calea către rugăciunea inimii.
 Puţinii aleşi se vor fi bucurat apoi de bogăţiile cerului într-o revărsare euharistică de cântării şi străluciri întru slava cea netrecătoare a lui Dumnezeu.
Există o iubire a inimii adâncă şi neînţeleasă ca o taină, lacrimă de cutremurare şi zâmbet de desfătare, bucuria celor ALEŞI, cântarea celor blagosloviţi.
Amară suferinţă întru acceptarea ei dar înălţare întru sublim şi ardere neîncetată de sfântă cădere din cele omeneşti.
Prilej de neînţeleasă bucurie întru petrecerea ei. Nu semnele arătate în chip desluşit sunt pecetea ei.
Ci taina nepătrunsă a purtării în sinele cel nearătat e dulceaţa măsurii ei.
Rugăciunea inimii şi iubirea din adâncul cel nestrămutat şi nevăzut în chip omenesc.
Iată bogăţia lumii!