Aşezată cuminte, peste oraş, pătura nopţii, a acestei nopţi, oarecum friguroase, tresaltă, din când în când, zguduită de coşmarul unora dintre citadini. Nu toţi. Unii vor fi având şi vise frumoase, înşelătoare oricum, căci, nu-i aşa, ce sunt visele dacă nu capcane pentru iluzii deşarte.
Consimţi asupra unei vârste (şi prin asta) când nopţile devin lungi şi tăcerea se condensează, în picuri pe pereţi.
Nu-i uşor lucru să abdici de la o carte bună şi să stai pe marginea sufletului, ca pe marginea unui lac şi să vezi cum vin gândurile să se adape.
Mi-am luat inima în dinţi şi uite, am început să scriu.
Nu ştiu dacă voi dedica o temă precisă blogului. Dar voi scrie. Şi voi posta şi fotografii. Pentru ca, într-un anume fel, prin fotografie mi-am gasit, tainic, un fel de LINIŞTE. Dar asta e altă poveste.
Dacă cineva va avea răbdarea necesară să acceadă un lung (sau scurt) solilocviu, ma voi bucura. Nu aştept nimic de la acest blog. Poate un panaceu pentru tăcerile lungi sau pentru picurii aceia despre care vorbeam în titlu.
Cum lumea Internaută este un spaţiu considerat liber, mă voi folosi de el ca atare, fără să supăr sau să întristez pe nimeni. Cam în felul în care Alexandru Căprariu ar spune Cred în dreptul meu de a fi fericit/Câtă vreme fericirea mea nu s-a preschimbat în nefericirea celorlalţi.
Cât despre titlul blogului, oricât ar părea de, hai să-i spunem academic, el nu face decât să conoteze ceea ce vreau să fac cu acest blog, adică să scriu din "adâncul sufletului".
De profundis (lat. Din adâncuri) reprezintă de fapt, primele cuvinte din psalmul 130 al pocăinţei (poate că, în fond, insomniile pot genera punţile spre credinţă sau spre pocăinţă?!). Versetul întreg, în traducere latină, e o invocaţie penitentă: de profundis clamavi a te Domine ("Din adâncurile abisului strigat-am către tine, Doamne"). Cuvintele s-au transformat treptat într-o expresie laică, având înţelesul: din adâncul sufletului.Mulţi vor fi încercat dulceaţa unui asemenea fruct, rod, poate al unor nopţi lungi. Bunăoară un cunoscut sonet a lui Baudelaire poartă titlul De profundis clamavi, iar scriitorul Oscar Wilde ( irlandezul m-a devastat cu Silentium amoris) şi-a intitulat o culegere de reflecţii De profundis.
Dar cu toată splendoarea lui Wilde, strălucirea lui Goga e de departe incandescentă: Din sufletul meu, peşteră uitată/ Cu scorburi multe, văduve de soare. (De profundis, 1929).
Aşa am zis "e un titlu bun de deşert alb gata să fie populat ci gânduri".
(La început a fost noapte.Şi din noapte s-a înfiripat gândul. Şi trup de cuvânt a luat acesta.)
Toţi suntem într-un fel sau altul o "geneză" restructurată a GENEZEI. În fiecare individ, cred, pulsează o "geneza" rescrisă ) .
Câtă moarte zace-n frunză, dar câtă-n om !
Consimţi asupra unei vârste (şi prin asta) când nopţile devin lungi şi tăcerea se condensează, în picuri pe pereţi.
Nu-i uşor lucru să abdici de la o carte bună şi să stai pe marginea sufletului, ca pe marginea unui lac şi să vezi cum vin gândurile să se adape.
Mi-am luat inima în dinţi şi uite, am început să scriu.
Nu ştiu dacă voi dedica o temă precisă blogului. Dar voi scrie. Şi voi posta şi fotografii. Pentru ca, într-un anume fel, prin fotografie mi-am gasit, tainic, un fel de LINIŞTE. Dar asta e altă poveste.
Dacă cineva va avea răbdarea necesară să acceadă un lung (sau scurt) solilocviu, ma voi bucura. Nu aştept nimic de la acest blog. Poate un panaceu pentru tăcerile lungi sau pentru picurii aceia despre care vorbeam în titlu.
Cum lumea Internaută este un spaţiu considerat liber, mă voi folosi de el ca atare, fără să supăr sau să întristez pe nimeni. Cam în felul în care Alexandru Căprariu ar spune Cred în dreptul meu de a fi fericit/Câtă vreme fericirea mea nu s-a preschimbat în nefericirea celorlalţi.
Cât despre titlul blogului, oricât ar părea de, hai să-i spunem academic, el nu face decât să conoteze ceea ce vreau să fac cu acest blog, adică să scriu din "adâncul sufletului".
De profundis (lat. Din adâncuri) reprezintă de fapt, primele cuvinte din psalmul 130 al pocăinţei (poate că, în fond, insomniile pot genera punţile spre credinţă sau spre pocăinţă?!). Versetul întreg, în traducere latină, e o invocaţie penitentă: de profundis clamavi a te Domine ("Din adâncurile abisului strigat-am către tine, Doamne"). Cuvintele s-au transformat treptat într-o expresie laică, având înţelesul: din adâncul sufletului.Mulţi vor fi încercat dulceaţa unui asemenea fruct, rod, poate al unor nopţi lungi. Bunăoară un cunoscut sonet a lui Baudelaire poartă titlul De profundis clamavi, iar scriitorul Oscar Wilde ( irlandezul m-a devastat cu Silentium amoris) şi-a intitulat o culegere de reflecţii De profundis.
Dar cu toată splendoarea lui Wilde, strălucirea lui Goga e de departe incandescentă: Din sufletul meu, peşteră uitată/ Cu scorburi multe, văduve de soare. (De profundis, 1929).
Aşa am zis "e un titlu bun de deşert alb gata să fie populat ci gânduri".
(La început a fost noapte.Şi din noapte s-a înfiripat gândul. Şi trup de cuvânt a luat acesta.)
Toţi suntem într-un fel sau altul o "geneză" restructurată a GENEZEI. În fiecare individ, cred, pulsează o "geneza" rescrisă ) .
Câtă moarte zace-n frunză, dar câtă-n om !
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere