Pledoarie. Pentru tăcere. Şi pentru nori.

Atâta rispire . De tăcere. Şi de deznădejde.

Nu mai măsor timpul scurs de la răsăritul cuvântului până la ivirea nopţii tăcerii. Pentru că, în fond, păstoresc tăceri inefabile, rod al unei trăiri solitare.
Pe marginea uni solilocviu poţi să te răneşti în solzii de gheaţă ascuţită în nopţi lungi, de gândurile suferinţei.
Nu mai măsor nimic. Aştept cu fruntea sprijinită de cer, ivirea unui strop de nor. Să mă pot dilua în albul lui finit şi odată cu moartea lui, deloc eroică, să dispar în oglinda albastră, magic ca într-un basm. Să fii cât un nor. Rispit cât o poveste.
Să tac.
Să fiu întru fiinţarea norului. 
Şi întru tăcere...