| Atâta rispire . De tăcere. Şi de deznădejde. |
Pe marginea uni solilocviu poţi să te răneşti în solzii de gheaţă ascuţită în nopţi lungi, de gândurile suferinţei.
Nu mai măsor nimic. Aştept cu fruntea sprijinită de cer, ivirea unui strop de nor. Să mă pot dilua în albul lui finit şi odată cu moartea lui, deloc eroică, să dispar în oglinda albastră, magic ca într-un basm. Să fii cât un nor. Rispit cât o poveste.
Să tac.
Să fiu întru fiinţarea norului.
Şi întru tăcere...
Cuvintele sunt variatiile paradoxale la care este supusa vorbirea in calatoria pe care o face intre a intelege si a fii inteles intr-un anumit timp,socotit ca o unitate de masura care permite gandului sa devina realitate!Alegi fictiunea basmului sau realitatea impusa?
RăspundețiȘtergere